De multe ori, faptul ca un aparat foto “vede” in 2D si nu poate reda profunzimea (sau a 3-a dimensiune) cu aceeasi usurinta pe care o percepe perechea noastra de ochi e un lucru frustrant.

Insa exista cazuri cand “platitudinea” imaginii poate fi o binecuvantare, nu un blestem, si poate fi folosita in cele mai creative moduri.

Ca sa intelegeti la ce ma refer, vizitati link-ul asta: 100+ funny photos taken at unusual angles

Cel putin cateva dintre ele sunt geniale. Si ceea ce e de observat este ca majoritatea sunt facute de amatori. Profesionistii sunt adeseori mult mai preocupati cu reprezentarea realitatii, ori daca merg pe iluzii, vor incerca sa faca ceva mult mai sofisticat.

Ok, iata-ne ajunsi si la cel de-al patrulea si ultimul episod. Presupunand ca ati facut totul ca la carte, ati montat ecihpamentele frumos, ati facut pozele exact cum trebuie si le-ati contopit pe calculator in cel mai bun soft posibil, totul ar trebui sa arate impecabil!

Insa lucrurile nu stau asa intotdeauna. Daca vedeti probleme de lipire a imaginilor, daca vedeti linii strambe, dungi sau siluete care n-au ce cauta in imagine, sau diferente urate de expunere si contrast, inseamna ca ati gresit ceva la un moment dat de-a lungul procesului. O luam frumusel pe fir inapoi si verificam ce n-a mers, ok?

Cele 10 greseli fatale in fotografia panoramica:

1. Ai folosit autofocus? Pai nu ne-a fost vorba ca facem totul pe Manual?! (vezi Pasul 4, Episodul 3). Ca urmare a greselii asteia (1) campul s-a schimbat putin o data cu focusul si (2) e posibil sa se fi mutat si punctul de no-parallax. SOLUTIE: Mai trage o data pozele – de data asta pe Manual, ok?
2. Ai schimbat expunerea intre cadre - tot la Pasul 4 ne intoarcem: expunerea trebuie setata dinainte apoi trecut pe Manual. Pozele trebuie facute fara variatii.
   
3. Ai tinut white balance-ul pe automat, si ai avut mai multe tipuri de lumina in aceeasi scena (exemplu: becuri incandescente SI neoane in aceeasi camera). Modul manual e valabil si pentru balansul de alb, nu trebuie in niciun caz lasat pe Auto.
4. Au avut loc schimbari drastice in contrastul scenei – e aici e nasol, si nu e vina fotografului. Solutia e bracketing-ul si selectarea/imbinarea expunerilor pentru a obtine o imagine corecta.
5. Ai miscat inelul de zoom al obiectivului sau s-a miscat singur. Asta se intampla la un obiectiv vechi de-al meu: se ducea in jos atunci cand aplecam aparatul – din cauza greutatii si a legii gravitatiei. Ideea e ca distanta focala trebuie sa ramana constanta de la prima fotografie pana la ultima. Daca ai inceput cu 18mm, mergi pana la capat cu 18mm!
6. Ai miscat trepiedul din pozitia initiala – chiar si cu cativa centimetri… si uite asa s-a schimbat si punctul de vedere. Au. Deranj. Trebuie luat de la capat.
7. Ti-a “tremurat” aparatul in timpul expunerii – ori ca e din cauza unui trepied chinezesc ieftin, ori din cauza unui cap de panoramare din gama “de jos”, ori pur si simplu din cauza conditiilor meteo, ti se poate intampla sa scoti fotografii “tremurate”. SOLUTIA: Foloseste telecomanda, self-timer-ul, functia de mirror lock-up si un cap de trepied foarte solid (ca Manfrotto 303SPH).
8. A aparut problema de parallax – nu ti-ai calibrat bine capul panoramic – sau nu ai folosit deloc asa ceva. Treaba buna se face cu scule bune, reglate bine.
9. Fuziunea intre imagini a fost de mai mult de 50% sau mai putin de 20%. Nu e nevoie sa fii mai catolic decat Papa, sa faci cate o fotografie la fiecare milimetru si sa le suprapui prea mult intre ele. Daca treci de o suprapunere de 50%, unele softuri s-ar putea s-o ia razna si sa nu mai inteleaga ce se intampla. Invers, daca n-ai avut rabdare sa intersectezi cateva bucati la fiecare rotatie, tough luck, calculatorul nu stie unde sa gaseasca punctele de lipire intre imagini… SOLUTIA: Respecta marja de suprapunere – 20-50%, ok?

Cam asta e tot. Va invit si pe voi cu sfaturi si cu critici, sugestii, chestii d-astea, ma-ntelegeti.

Acum, ca am lamurit de ce ai nevoie ca sa faci treaba serioasa, sa vedem cum se procedeaza, pas cu pas.

Instructiuni pas cu pas pentru realizarea unei fotografii panoramice

1. Calculeaza raza pe care o poate acoperi obiectivul tau (pe englezeste ii zice FOV - Field of View. Pe orizontala ii zice HFOV - Horizontal Field of View, si pe verticala -- ati ghicit -- ii zice VFOV). In functie de tipul panoramei pe care aveti de gand s-o faceti, gasiti HFOV si/sau VFOV. Daca nu intelegeti, cititi asta si eventual discutia asta, care va vor baga si mai mult in ceata .
2. Daca va place sa va bateti capul, faceti un calcul matematic si determinati de cate fotografii e nevoie pentru a acoperi 360 de grade pe un “rand”, apoi de cate “randuri” e nevoie ca sa acoperiti 360º x 180º. Daca HFOV la obiectivul tau e de 120º, atunci 360º:120º=3 poze per rand. Asta e numarul minim, fara fuziuni si suprapuneri intre poze. Apoi mai adaugati la numarul obtinut cateva fotografii in plus, pentru a obtine o suprapunere intre 20% si 50% intre imagini. FOARTE COMPLICAT, nu-i asa? Ei bine, ca sa nu va mai bateti capul deloc, intrati pe pagina asta si programelul lor va calcula totul pentru voi. :> Trebuie doar sa stiti caracteristicile obiectivului pe care-l folositi.
   • Daca sunteti norocosi si obiectivul pe care-l folositi e trecut in lista asta, atunci chiar nu mai trebuie sa faceti nimic! Ati scapat. Totul va este servit pe tava. Mare om nenea care a facut site-ul ala!
3. Acum desfaceti trepiedul putin (daca se poate, nu-l “cracanati” prea tare, ca sa nu va iasa in fotografie picioarele -- desfaceti-le doar atat cat sa fie stabil aparatul -- pe propriul risc, nu sunt responsabil pentru eventualele dezastre!). Montati capul pentru panoramare -- pe care, bineinteles, l-ati calibrat inainte conform instructiunilor . Asigurati-va ca sunteti aliniat cu orizontul, daca faceti o panorama liniara.
4. Masurati lumina si gasiti expunerea “corecta” a scenei. Focalizati cum trebuie si setati diafragma in asa fel incat sa aveti suficienta claritate de la primul obiect pana la ultimul (aici sunteti pe cont propriu, va veti folosi propriile cunostinte de fotografie. Succes!). Dupa ce ati facut toata gospodaria asta, treceti aparatul pe Manual cu datele gasite -- si lasati-l asa! Nu vreti sa vi se schimbe distanta la care focusati, diafragma sau viteza de expunere, ok? Lucram doar pe manual.
   • In cazul in care faceti peisaje, puneti diafragma in functie de distanta hiperfocala. In cazul in care fotografiati o incapere, focusati in asa fel incat sa ajungeti pana la pereti si totul sa fie clar (pentru ca dincolo de pereti n-aveti ce fotografia, hehe ).
5. Fotografiati, pe rand, toate “bucatile” pe care le-ati gasit la pasii 1 si 2. Adica, carevasazica, daca aveti de facut 3 randuri a cate 8 poze (cate una la fiecare 45º), veti face jos(8)-mijloc(8)-sus(8). Apoi faceti o fotografie de zenit si doua de nadir. Pac-pac, ma-ntelegeti? Daca nu, iata o ilustratie a unei panorame facute pe 3 randuri:

   

6. Lipiti imaginile in programul preferat. Din nou, aici ar trebui sa va descurcati fara probleme daca cititi instructiunile soft-ului.

Sper ca am reusit sa fiu suficient de clar! Si pentru ca ati fost cuminti si ati urmarit pana aici, va servesc cu un tutorial video, in care o tanara blonda va arata pas cu pas cum sa faceti toata tarasenia de la pasul 5, cu setarile facute la pasii 1-4:

Si ca sa intelegeti de ce vi se recomanda sa faceti doua fotografii de nadir, urmariti partea a 2-a aici, ca sa vedeti cum le proceseaza tipa in Photoshop si “sterge” picioarele trepiedului.

Trecem la Episodul 2, raspundem la cateva intrebari de bun simt:

Intrebare: De ce am nevoie de un cap special la trepied? Nu pot sa le fac cu trepiedul meu obisnuit?

Raspuns: Le poti face si cu trepiedul obisnuit, dar problema este ca un trepied obisnuit roteste aparatul in jurul surubului in care e montat, iar axa asta e practic “gresita”. Normal este sa rotesti in punctul nodal al obiectivului. Din motivul asta, cu ocazia fiecarei miscari in jurul axei gresite, se schimba si pozitia “observatorului” si pozitia obiectelor care sunt fotografiate. Iar apoi apar probleme la lipirea imaginilor. Fenomenul asta se numeste Parallax. Iar pentru ca explicatia mea nu e extrem de clara, cititi asta si probabil va veti lamuri. Pe scurt: capul panoramic te ajuta sa faci panorame profesionale, corecte, curate si fara erori.

Ce mai e de retinut este ca trebuie sa iti aliniezi si sa-ti calibrezi sculele la milimetru, in asa fel incat sa gasesti la fix punctul nodal. Daca echipamentele tale sunt calibrate gresit, degeaba ai cele mai scumpe jucarii din lume – vei face tot panorame de calitate mediocra.

Iar Pentru o lista aproape completa de capete panoramice pentru trepied, intrati pe site-ul asta.

Intrebare: De ce am nevoie de o nivela atunci cand fac panorame liniare?

Raspuns: Pentru ca daca nu ai trepiedul aliniat corect cu linia orizontului, vei face o serie de imagini “in valuri”, motiv pentru care vei pierde foarte multa informatie in momentul in care decupezi (/crop-uiesti) imaginea finala. Priviti asta si veti intelege la ce ma refer. Imaginile trebuie aliniate frumos, coerent, una dupa cealalta, nu faci una mai sus, una mai jos, una la mijloc si apoi te miri ca ti-a iesit o porcarie cand te uiti pe calculator – si dai vina pe soft (”nu e bun programu’ domne!“).

Intrebare: De ce zici ca e bine sa-mi tin aparatul pe modul Manual?

Raspuns: Pentru ca daca se schimba focusul si/sau setarea diafragmei, se schimba profunzimea campului, deci teoretic fotografiezi “realitati diferite”. In poza [A] 3 obiecte sunt clare, dupa care in poza [B] numai doua dintre cele 3 raman clare, iar unul e “in ceata”. Cand ii dai calculatorului sa combine mere cu potcoave si Pampers, nu mai stie nici el ce sa creada, si e posibil sa se inece in timpul procesarii.  Iar daca ti se schimba balansul de alb (white balance) in timpul fotografiatului, o sa-i dai softului sa lipeasca o poza galbejita cu una albastruie. Does this make sense? I hope it does. Pe scurt, trebuie sa te asiguri ca toate imaginile care compun panorama sunt expuse in aceeasi maniera si arata cat se poate de asemanator – pentru ca imaginea finala sa fie si ea coerenta.

Ca sa-mi fie explicatia mai usoara, va invit in prima instanta sa va uitati la imaginile de mai jos, care, bineinteles, fac cat 1000 de cuvinte:

Asadar, ce sunt filtrele ND?

Sunt niste filtre care “intuneca imaginea” – reduc/limiteaza cantitatea de lumina care intra prin obiectiv, fara sa modifice cromatica – de aceea le zice “neutre”. Ele exista in mai multe variante: ND2, ND4, ND8, in functie de numarul de stop-uri cu care reduc cantitatea de lumina.

Ce sunt filtrele G-ND?

Le zice Graduated Neutral Density Filters, adica sunt in “degradé”, cum ar zice francezii. Tot cu ajutorul unei poze pot sa explic mai bine:

Vedeti ce are baiatu asta in mana? E un filtru patrat, care se monteaza cu ajutorul unor adaptoare (cum ar fi sistemul Cokin). Daca in imagine ai o parte care e foarte luminoasa si o parte care e foarte intunecata (de regula cer vs. pamant), te folosesti de smecheria asta, pe care o aliniezi si-o potrivesti frumos in functie de linia orizontului, incat sa-ti limiteze cantitatea de lumina doar intr-o anume zona a imaginii. In felul asta, fiecare bucata va fi expusa corect.

Ia uitati-va de jur imprejurul filtrului, in partea de sus:cerul e supraexpus (”ars”, cum s-ar zice, adica e o mare de pixeli albi). Dar ce se intampla cand lumina e filtrata frumos de jucaria aia? Este expusa corect, se vad norii cum trebuie. Tadaaa!

Bineinteles, o expunere a tuturor zonelor se poate obtine si prin alte metode, gen HDR sau exposure blending/fusion ca sa mentionez doar 3 dintre ele.

Daca vreti sa vedeti cum arata cateva modele + cateva poze demonstrative, vizitati linkul asta.

La ce-s bune jucariile astea?

Cele in “dégradé” sunt folosite pur si simplu pentru expunerea corecta a unei scene cu contrast mare intre zone.

Filtrele ND “uniforme” folosesc de regula la lungirea timpului de expunere. Adica daca ai mai putina lumina, esti nevoit sa expui mai mult. Ce inseamna asta? Ca poti sa obtii tot felul de efecte frumoase de “motion blur”, cum ar fi masini in miscare, sau cascade si valuri ale marii care seamana cu vata de zahar, ca in exemplele de mai jos.

Practic, sunt niste gadget-uri care va ajuta sa fiti mai creativi, sa va jucati in diferite feluri cu expunerea.

Alta utilitate a lor ar putea sa fie faptul ca puteti folosi o diafragma mai deschisa in situatii in care lumina excesiva nu va permite sa faceti asta. De exemplu, eram prin Bucuresti in cea mai senina zi de vara din cate am vazut vreodata, si am incercat sa fac o fotografie de portret. Insa aparatul nu ma lasa sa pun f/1.8 nici macar la ISO 200 – imi arata ca poza va fi supraexpusa! O reducere a cantitatii de lumina rezolva problema asta.

Va surade ideea? Mie da. De 4 dimineti incoace imi incep ziua coborand la parterul blocului ca sa verific cutia postala…pentru ca am comandat acum ceva vreme un ND8 de la Hoya, de la un vanzator din Hong Kong. 38 de euro am dat pe el, cu tot cu livrare – pentru cine vrea sa stie. Dar posta merge cum merge. Cand il primesc si apuc sa ma joc cu el, poate o sa postez cateva fotografii. UPDATE: a venit! Revin cu poze.

UPDATE 2: Iata o fotografie facuta de mine cu un filtru ND8 montat:

Pe scurt, pentru cine nu stie cu ce se mananca, am sa explic in 2 vorbe ce inseamna bracketing-ul de expunere. Trucul asta se foloseste atunci cand ai o scena si nu stii exact cum s-o expui corect, sau ai de-a face cu o scena care e atat de inegal luminata, incat e aproape imposibil s-o expui corect in toate zonele.

Prin urmare, apelezi la o mica smecherie: lasi aparatul sa-ti masoare lumina si faci o fotografie “normala”. Dupa asta, reduci expunerea cu cateva stop-uri si faci o poza “subexpusa”, dupa care ridici stacheta si faci una “supraexpusa”. Asadar, un bracket in 3 pasi inseamna ca ai fotografiat exact aceeasi scena de 3 ori dupa cum urmeaza: subexpus/normal/supraexpus. Exact ca in ilustratiunea de mai jos:

Bineinteles, bracketing-ul poate fi facut si in 5 pasi (foarte subexpus, subexpus, normal, supraexpus, foarte supraexpus) sau in oricati vrea inimioara voastra.

Alt lucru demn de mentionat e ca multe aparate din ziua de astazi au o functie care face automat toata seria de poze, ca sa nu va mai “deranjati” dumneavoastra. Consultati manualul. Daca apar manifestari neplacute [...]

A doua chestie importanta, bracketing-ul se face si in cazul fotografiilor pentru HDR. Daca vreti sa faceti HDR de calitate dintr-o scena iluminata foarte inegal, atunci e o idee buna sa faceti bracketing in 5 pasi, nu in 3.

Priviti imaginile de mai jos…

© Miklos Gaál

© Edd Noble

Veti spune imediat ca sunt niste miniaturi, niste lumi de jucarie create foarte bine, incat sa fie extrem de fidele realitatii, apoi fotografiate cu macro. Nup. Gresit. Toate chestiile pe care le vedeti sunt fotografiate la dimensiuni reale.

Smecheria se numeste tilt&shift si se bazeaza pe joaca cu in-focus si out-of-focus, sau, mai bine zis, cu profunzimea campului (DoF, Depth of Field) si pozitia obiectivului fata de aparat.

Prima oara cand am vazut asa ceva a fost cand rasfoiam o carte a Scolii de la Helsinki. Unul dintre fotografi, pe numele lui Miklos Gaál, reusea sa obtina efectul asta indoind filmul fotografic, pe care mai apoi il expunea. Am avut noroc ca primul meu contact cu tilt & shift sa fie mediat de niste fotografii de calitate exceptionala, iar ideea m-a prins din primele secunde – imediat dupa ce mi-a trecut starea de uimire.

Tehnica

Tilt & shift se poate face in mai multe feluri:

• prin indoirea filmului foto (daca fotografiati pe film…putin probabil)
• jucandu-ne cu obiectivul (exista o jucarie numita LensBaby – destul de scumpa. Iar aici aveti un exemplu de tilt & shift de tip DIY – do it yourself)
• Bineinteles, merge si in Photoshop – normal  ca poate fi si fake-uit. Exista o unealta numita “lens blur” in Photoshop, care va ajuta sa simulati/falsificati efectele legilor fizicii optice. Aici va trebuie putina intuitie si imaginatie, ca sa puteti reproduce profunzimea campului in asa fel incat sa fie cat mai asemanatoare cu ce se intampla in realitate. Altfel, riscati sa ajungeti la  o imagine ciudata, care miroase de la o posta a post-procesare pe calculator.

Cu astea fiind spuse, mai e demn de mentionat ca fotografiile se fac de regula de undeva de sus (de pe  un pod, de la etajul 11 de la balcon, dintr-un deltaplan, whatever) si e bine sa includeti cat mai multe elemente, pentru a va putea apoi juca cu scara si iluzia dimensiunii.

In incheiere, pentru inspiratie, va servesc cateva mostre de tilt& shift luate la intamplare de pe Flickr, aici. Unele sunt bune, altele oribile. Vedeti care va plac, vedeti care va inspira mai tare si mai tare.

Spor la treaba – si daca v-a placut, va astept si pe voi cu propriile rezultate .

PS: Am dat pe Youtube peste un tutorial video care va invata sa va confectionati propriul aranjament pentru tilt & shift, folosind niste bucati de plastic si cauciuc: http://www.youtube.com/watch?v=c0rPecCq1tc