Cam asa sta treaba si cu HDR-ul. Decizia de a-l folosi (sau nu) trebuie sa fie o alegere constienta, bazata pe un rationament sau o emotie estetica, ceva. Multi fotografi isi inchipuie ca pozele lor incep sa aiba mai mult impact sau ceva daca ii trag fotografiei o spoiala de HDR pe deasupra. Si uite asa, o unealta extraordinara ajunge sa creeze niste hidosenii monstruase, precum in exemplele de mai jos:

V-au crapat ochii? Ati mai fi rezistat sa va uitati la inca 4 fotografii? Eu nu. Si oricum, ultima poza e cireasa de pe tort – e de departe cea mai gretoasa dintre toate. E absolut clar ca toate pozele de mai sus aratau ca dracu si inainte sa fie sodomizate pe calculator. Dar parca spoiala asta dubioasa le-a facut si mai gretoase. Dumneavoastra cum vi se par? E frumos?

Concluzie?

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu ma pot abtine sa nu vad multa barbarie si grosolanie in majoritatea fotografiilor HDR-uite. Mesajul meu pentru cei cu fetisul asta e simplu: “Hooo cu tata!”

Nevoia unui dynamic range apare doar in anumite situatii delicate de iluminare si/sau cand vrei sa obtii anumite efecte de culoare…si nu e ceruta de absolut orice scena! In plus, a gasi cantitatea ideala si reglajul fin al parametrilor e o arta.

Sfatul meu pentru cei care vor sa foloseasca HDR-ul in mod constructiv este sa arunce ochiul pe cateva tutoriale de Doamne-ajuta inainte sa se apuce de treaba. Iar daca vreti cateva exemple de “ASA DA”, aruncati un ochi pe photostream-ul domnului astuia: James Neeley. Invatati de la cineva care chiar stie sa foloseasca HDR-ul cu maiestrie.