Am scris de curand un articol care va aparea in numarul de luna aceasta al revistei Photo Magazine. Numarul pe octombrie nu a fost tiparit inca; el va iesi, cel mai probabil, saptamana viitoare. Pana atunci, am bucuria sa va ofer o reproducere aproape integrala a articolului aici.

Insa mai intai un clip video, care ilustreaza conceptul de HDR in toate nuantele lui:

Recomand vizionarea in full screen, pentru a vedea detaliile din imagini.

HDR

Destui fotografi din era digitală au auzit de aceste trei litere, iar fenomenul a generat destule valuri în ultimii câţiva ani. Domeniul nu e lipsit de controverse şi confuzii şi „se bucură” de o reputaţie aparte în lumea imaginii digitale, după cum vom vedea în cele ce urmează. Însă ce este HDR?

HDR vine de la High Dynamic Range. Premisa e simplă: aparatul foto este limitat. El nu poate surprinde un interval de lumină (în engleză, dynamic range) mai mare de 5-6 stopuri. Ceea ce este dincolo de acest interval va fi ori supraexpus (“ars”, cum se spune în jargonul nostru), ori subexpus. Ochiul uman este superior aparatelor foto din acest punct de vedere, el putând să perceapă în jur de 10 stopuri. Se ştie că intervalul scăzut de lumină a fost dintotdeauna o problemă a fotografilor. Încă din vremurile în care se lucra cu chimicale într-o cameră de subsol, ei au găsit tot felul de trucuri prin care să compenseze acest neajuns şi să împingă limitele mediului dincolo de cele 5 stopuri.

Ei bine, noutatea pe care o aduce în ecuaţie era digitală este faptul că poţi face mai multe fotografii ale aceleiaşi scene (la diferite expuneri), pentru ca mai apoi să foloseşti un algoritm computerizat pentru a le combina într-o singură imagine – în care să redai întregul spectru al luminii. Asta înseamnă HDR. E o tehnică aparte de fotografiere şi “developare digitală”, prin care se capturează lumina dintr-un spectru mai larg şi se comprimă înapoi într-un format care poate fi redat de monitorul nostru şi tipărit de imprimantele zilelor noastre.

Programul cel mai cunoscut în cercurile creatorilor de HDR se numeşte Photomatix Pro. Iar Photoshopul are şi el funcţii pentru HDR de câţiva ani buni încoace.

HDR nu înseamnă neapărat “3 expuneri”

În general, lumea crede că pentru HDR “trebuie să faci 3 poze”. În realitate, poţi face oriunde între 2 şi 9 expuneri ale aceleiaşi scene – de regulă, la distanţe de -/+ 2 EV. În felul acesta, poţi să fotografiezi chiar şi un contre-jour extrem, într-o amiază de vară în care soarele aproape că te orbeşte – şi totuşi să surprinzi fidel luminile şi umbre din scena respectivă.

Mai există şi aşa-numitul pseudo-HDR, care lucrează cu o singură expunere. Se foloseşte un singur fişier RAW.

Avantaje şi dezavantaje

HDR are multe avantaje, dar şi destule neajunsuri. Să începem cu cele bune:

Flexibilitate şi creativitate

Pentru că foloseşti expuneri multiple, ai la dispoziţie mult mai multă informaţie brută cu care să lucrezi. Acest “minereu” preţios poate fi modelat în nenumărate feluri, ceea ce înseamnă că ai mult control asupra rezultatului final. Poţi să-ţi exprimi creativitatea într-o multitudine de feluri. Programele care developează HDR au de obicei o groază de slidere şi controale complexe, cu nume care de care mai ciudate; ele pot fi combinate pentru a da efecte unice fotografiilor tale. Te poţi juca cu ele până obţii nişte imagini care trec dincolo de graniţa realismului şi ajung pe tărâmul fanteziei şi hiperrealismului lui Baudrillard (în care obiectul reprezentat “e mai real decât realitatea însăşi”).

Există imagini prelucrate cu HDR care aduc mai degrabă a picturi bizare sau ilustraţii digitale decât a fotografii. Acesta este unul dintre motivele pentru care HDR-ul e controversat, şi nu de puţine ori marginalizat în anumite cercuri. Se spune că “denaturează” realitatea şi se poate abate foarte mult de la ceea ce numim în mod normal o fotografie. Adevărul fie spus, majoritatea celor care îl folosesc exagerează cu procesarea şi ajung adeseori să creeze nişte caricaturi. De aici şi fobia de “efectul HDR” şi refuzul unora de a îl lua în serios.

Insă ceea ce mulţi nu ştiu este că HDR poate fi folosit şi ca să obţii…

Realism şi expuneri corecte

Poţi face şi imagini extrem de realiste, expuse corect şi echilibrat. Problema e că ele nu sunt, în general, asociate cu HDR-ul, pentru că lumea “nu se prinde” că au fost procesate – şi asta tocmai pentru că arată a fotografii normale. Cu toate acestea, ele nu ar fi putut fi surprinse în limita celor 5 stopuri, iar fotograful ar fi trebuit probabil să sacrifice detaliile din umbre sau cele din highlights.

Libertate mai mare în compoziţie

Dacă uneori suntem constrânşi de lumină când compunem un cadru, şi oblitgaţi să excludem cerul sau altă zonă care ar putea fi arsă, HDR-ul ne permite să includem şi zonele de iluminare extremă – inclusiv soarele însuşi. Mare atenţie însă, acest lucru nu înseamnă că HDR-ul e şi un antidot universal pentru lumina proastă! Iluminarea proastă a unei scene nu are antidot.

In ceea ce priveşte dezavantajele, nici ele nu sunt puţine:

Zgomot de imagine şi aberaţii cromatice

Datorită faptului că se folosesc imagini multiple, dar mai ales din cauza cadrelor subexpuse, efectul secundar al HDR-ului este că adaugă zgomot de imagine. Când lucrăm cu un număr mare de expuneri, problema poate deveni destul de spinoasă, chiar şi când am fotografiat cu un ISO mic. Aberaţiile cromatice sunt şi ele amplificate adeseori, mai ales când am lucrat cu un obiectiv care produce aşa ceva.

Probleme cu subiectele în mişcare

Întrebarea care apare în mod inevitabil când vorbim despre cadre multiple este: “ce facem cu elementele care se mişcă între expuneri?”. Oamenii, maşinile, frunzele bătute de vânt, valurile apei şi norii de pe cer sunt doar câteva exemple de obiecte care nu vor sta nemişcate până termini tu de tras toate cadrele. Ele pot crea efecte de ghosting în imaginile noastre. Din fericire, exista o solutie si pentru ele.

Concluzia?

HDR este o unealtă extrem de utilă, care ar putea să-i intereseze pe mulţi fotografi. Merită cercetată şi încercată, chiar dacă reputaţia ei nu este una de aur. Însă nu trebuie uitat ca este numai o uneată. La fel ca un cuţit, care poate fi folosit pentru a sculpta un obiect de artă sau pentru a omorî un om, e important cine o foloseşte şi cum o mânuieşte. Putem da naştere unor imagini superbe, sau putem cădea uşor în grotesc şi caricatural.

Aşadar, deşi putem trece anumite graniţe, principiile fotografiei clasice se aplică în continuare.

Oricum ar fi, lumea HDR-ului este fascinantă şi vă recomand din toată inima să-i acordaţi atenţia cuvenită.

In incheiere va invit la workshop-ul de fotografie in HDR pe care am sa-l tin la sfarsitul acestei luni, in Bucuresti.

Mai multe detalii gasiti la http://www.fotografia-hdr.com

Pe scurt, pentru cine nu stie cu ce se mananca, am sa explic in 2 vorbe ce inseamna bracketing-ul de expunere. Trucul asta se foloseste atunci cand ai o scena si nu stii exact cum s-o expui corect, sau ai de-a face cu o scena care e atat de inegal luminata, incat e aproape imposibil s-o expui corect in toate zonele.

Prin urmare, apelezi la o mica smecherie: lasi aparatul sa-ti masoare lumina si faci o fotografie “normala”. Dupa asta, reduci expunerea cu cateva stop-uri si faci o poza “subexpusa”, dupa care ridici stacheta si faci una “supraexpusa”. Asadar, un bracket in 3 pasi inseamna ca ai fotografiat exact aceeasi scena de 3 ori dupa cum urmeaza: subexpus/normal/supraexpus. Exact ca in ilustratiunea de mai jos:

Bineinteles, bracketing-ul poate fi facut si in 5 pasi (foarte subexpus, subexpus, normal, supraexpus, foarte supraexpus) sau in oricati vrea inimioara voastra.

Alt lucru demn de mentionat e ca multe aparate din ziua de astazi au o functie care face automat toata seria de poze, ca sa nu va mai “deranjati” dumneavoastra. Consultati manualul. Daca apar manifestari neplacute [...]

A doua chestie importanta, bracketing-ul se face si in cazul fotografiilor pentru HDR. Daca vreti sa faceti HDR de calitate dintr-o scena iluminata foarte inegal, atunci e o idee buna sa faceti bracketing in 5 pasi, nu in 3.

Postprocesare HDR (High Dynamic Range) nu este nimic altceva decat o unealta. Stiti probabil analogia cu cutitul. Cutitul este un instrument, pe care il poti folosi in bucatarie sa faci mancare, sau il poti folosi pentru a injunghia pe cineva.

Cam asa sta treaba si cu HDR-ul. Decizia de a-l folosi (sau nu) trebuie sa fie o alegere constienta, bazata pe un rationament sau o emotie estetica, ceva. Multi fotografi isi inchipuie ca pozele lor incep sa aiba mai mult impact sau ceva daca ii trag fotografiei o spoiala de HDR pe deasupra. Si uite asa, o unealta extraordinara ajunge sa creeze niste hidosenii monstruase, precum in exemplele de mai jos:

V-au crapat ochii? Ati mai fi rezistat sa va uitati la inca 4 fotografii? Eu nu. Si oricum, ultima poza e cireasa de pe tort – e de departe cea mai gretoasa dintre toate. E absolut clar ca toate pozele de mai sus aratau ca dracu si inainte sa fie sodomizate pe calculator. Dar parca spoiala asta dubioasa le-a facut si mai gretoase. Dumneavoastra cum vi se par? E frumos?

Concluzie?

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu ma pot abtine sa nu vad multa barbarie si grosolanie in majoritatea fotografiilor HDR-uite. Mesajul meu pentru cei cu fetisul asta e simplu: “Hooo cu tata!”

Nevoia unui dynamic range apare doar in anumite situatii delicate de iluminare si/sau cand vrei sa obtii anumite efecte de culoare…si nu e ceruta de absolut orice scena! In plus, a gasi cantitatea ideala si reglajul fin al parametrilor e o arta.

Sfatul meu pentru cei care vor sa foloseasca HDR-ul in mod constructiv este sa arunce ochiul pe cateva tutoriale de Doamne-ajuta inainte sa se apuce de treaba. Iar daca vreti cateva exemple de “ASA DA”, aruncati un ochi pe photostream-ul domnului astuia: James Neeley. Invatati de la cineva care chiar stie sa foloseasca HDR-ul cu maiestrie.