Pe scurt, pentru cine nu stie cu ce se mananca, am sa explic in 2 vorbe ce inseamna bracketing-ul de expunere. Trucul asta se foloseste atunci cand ai o scena si nu stii exact cum s-o expui corect, sau ai de-a face cu o scena care e atat de inegal luminata, incat e aproape imposibil s-o expui corect in toate zonele.

Prin urmare, apelezi la o mica smecherie: lasi aparatul sa-ti masoare lumina si faci o fotografie “normala”. Dupa asta, reduci expunerea cu cateva stop-uri si faci o poza “subexpusa”, dupa care ridici stacheta si faci una “supraexpusa”. Asadar, un bracket in 3 pasi inseamna ca ai fotografiat exact aceeasi scena de 3 ori dupa cum urmeaza: subexpus/normal/supraexpus. Exact ca in ilustratiunea de mai jos:

Bineinteles, bracketing-ul poate fi facut si in 5 pasi (foarte subexpus, subexpus, normal, supraexpus, foarte supraexpus) sau in oricati vrea inimioara voastra.

Alt lucru demn de mentionat e ca multe aparate din ziua de astazi au o functie care face automat toata seria de poze, ca sa nu va mai “deranjati” dumneavoastra. Consultati manualul. Daca apar manifestari neplacute [...]

A doua chestie importanta, bracketing-ul se face si in cazul fotografiilor pentru HDR. Daca vreti sa faceti HDR de calitate dintr-o scena iluminata foarte inegal, atunci e o idee buna sa faceti bracketing in 5 pasi, nu in 3.

Postprocesare HDR (High Dynamic Range) nu este nimic altceva decat o unealta. Stiti probabil analogia cu cutitul. Cutitul este un instrument, pe care il poti folosi in bucatarie sa faci mancare, sau il poti folosi pentru a injunghia pe cineva.

Cam asa sta treaba si cu HDR-ul. Decizia de a-l folosi (sau nu) trebuie sa fie o alegere constienta, bazata pe un rationament sau o emotie estetica, ceva. Multi fotografi isi inchipuie ca pozele lor incep sa aiba mai mult impact sau ceva daca ii trag fotografiei o spoiala de HDR pe deasupra. Si uite asa, o unealta extraordinara ajunge sa creeze niste hidosenii monstruase, precum in exemplele de mai jos:

V-au crapat ochii? Ati mai fi rezistat sa va uitati la inca 4 fotografii? Eu nu. Si oricum, ultima poza e cireasa de pe tort – e de departe cea mai gretoasa dintre toate. E absolut clar ca toate pozele de mai sus aratau ca dracu si inainte sa fie sodomizate pe calculator. Dar parca spoiala asta dubioasa le-a facut si mai gretoase. Dumneavoastra cum vi se par? E frumos?

Concluzie?

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu ma pot abtine sa nu vad multa barbarie si grosolanie in majoritatea fotografiilor HDR-uite. Mesajul meu pentru cei cu fetisul asta e simplu: “Hooo cu tata!”

Nevoia unui dynamic range apare doar in anumite situatii delicate de iluminare si/sau cand vrei sa obtii anumite efecte de culoare…si nu e ceruta de absolut orice scena! In plus, a gasi cantitatea ideala si reglajul fin al parametrilor e o arta.

Sfatul meu pentru cei care vor sa foloseasca HDR-ul in mod constructiv este sa arunce ochiul pe cateva tutoriale de Doamne-ajuta inainte sa se apuce de treaba. Iar daca vreti cateva exemple de “ASA DA”, aruncati un ochi pe photostream-ul domnului astuia: James Neeley. Invatati de la cineva care chiar stie sa foloseasca HDR-ul cu maiestrie.