Am scris de curand un articol care va aparea in numarul de luna aceasta al revistei Photo Magazine. Numarul pe octombrie nu a fost tiparit inca; el va iesi, cel mai probabil, saptamana viitoare. Pana atunci, am bucuria sa va ofer o reproducere aproape integrala a articolului aici.

Insa mai intai un clip video, care ilustreaza conceptul de HDR in toate nuantele lui:

Recomand vizionarea in full screen, pentru a vedea detaliile din imagini.

HDR

Destui fotografi din era digitală au auzit de aceste trei litere, iar fenomenul a generat destule valuri în ultimii câţiva ani. Domeniul nu e lipsit de controverse şi confuzii şi „se bucură” de o reputaţie aparte în lumea imaginii digitale, după cum vom vedea în cele ce urmează. Însă ce este HDR?

HDR vine de la High Dynamic Range. Premisa e simplă: aparatul foto este limitat. El nu poate surprinde un interval de lumină (în engleză, dynamic range) mai mare de 5-6 stopuri. Ceea ce este dincolo de acest interval va fi ori supraexpus (“ars”, cum se spune în jargonul nostru), ori subexpus. Ochiul uman este superior aparatelor foto din acest punct de vedere, el putând să perceapă în jur de 10 stopuri. Se ştie că intervalul scăzut de lumină a fost dintotdeauna o problemă a fotografilor. Încă din vremurile în care se lucra cu chimicale într-o cameră de subsol, ei au găsit tot felul de trucuri prin care să compenseze acest neajuns şi să împingă limitele mediului dincolo de cele 5 stopuri.

Ei bine, noutatea pe care o aduce în ecuaţie era digitală este faptul că poţi face mai multe fotografii ale aceleiaşi scene (la diferite expuneri), pentru ca mai apoi să foloseşti un algoritm computerizat pentru a le combina într-o singură imagine – în care să redai întregul spectru al luminii. Asta înseamnă HDR. E o tehnică aparte de fotografiere şi “developare digitală”, prin care se capturează lumina dintr-un spectru mai larg şi se comprimă înapoi într-un format care poate fi redat de monitorul nostru şi tipărit de imprimantele zilelor noastre.

Programul cel mai cunoscut în cercurile creatorilor de HDR se numeşte Photomatix Pro. Iar Photoshopul are şi el funcţii pentru HDR de câţiva ani buni încoace.

HDR nu înseamnă neapărat “3 expuneri”

În general, lumea crede că pentru HDR “trebuie să faci 3 poze”. În realitate, poţi face oriunde între 2 şi 9 expuneri ale aceleiaşi scene – de regulă, la distanţe de -/+ 2 EV. În felul acesta, poţi să fotografiezi chiar şi un contre-jour extrem, într-o amiază de vară în care soarele aproape că te orbeşte – şi totuşi să surprinzi fidel luminile şi umbre din scena respectivă.

Mai există şi aşa-numitul pseudo-HDR, care lucrează cu o singură expunere. Se foloseşte un singur fişier RAW.

Avantaje şi dezavantaje

HDR are multe avantaje, dar şi destule neajunsuri. Să începem cu cele bune:

Flexibilitate şi creativitate

Pentru că foloseşti expuneri multiple, ai la dispoziţie mult mai multă informaţie brută cu care să lucrezi. Acest “minereu” preţios poate fi modelat în nenumărate feluri, ceea ce înseamnă că ai mult control asupra rezultatului final. Poţi să-ţi exprimi creativitatea într-o multitudine de feluri. Programele care developează HDR au de obicei o groază de slidere şi controale complexe, cu nume care de care mai ciudate; ele pot fi combinate pentru a da efecte unice fotografiilor tale. Te poţi juca cu ele până obţii nişte imagini care trec dincolo de graniţa realismului şi ajung pe tărâmul fanteziei şi hiperrealismului lui Baudrillard (în care obiectul reprezentat “e mai real decât realitatea însăşi”).

Există imagini prelucrate cu HDR care aduc mai degrabă a picturi bizare sau ilustraţii digitale decât a fotografii. Acesta este unul dintre motivele pentru care HDR-ul e controversat, şi nu de puţine ori marginalizat în anumite cercuri. Se spune că “denaturează” realitatea şi se poate abate foarte mult de la ceea ce numim în mod normal o fotografie. Adevărul fie spus, majoritatea celor care îl folosesc exagerează cu procesarea şi ajung adeseori să creeze nişte caricaturi. De aici şi fobia de “efectul HDR” şi refuzul unora de a îl lua în serios.

Insă ceea ce mulţi nu ştiu este că HDR poate fi folosit şi ca să obţii…

Realism şi expuneri corecte

Poţi face şi imagini extrem de realiste, expuse corect şi echilibrat. Problema e că ele nu sunt, în general, asociate cu HDR-ul, pentru că lumea “nu se prinde” că au fost procesate – şi asta tocmai pentru că arată a fotografii normale. Cu toate acestea, ele nu ar fi putut fi surprinse în limita celor 5 stopuri, iar fotograful ar fi trebuit probabil să sacrifice detaliile din umbre sau cele din highlights.

Libertate mai mare în compoziţie

Dacă uneori suntem constrânşi de lumină când compunem un cadru, şi oblitgaţi să excludem cerul sau altă zonă care ar putea fi arsă, HDR-ul ne permite să includem şi zonele de iluminare extremă – inclusiv soarele însuşi. Mare atenţie însă, acest lucru nu înseamnă că HDR-ul e şi un antidot universal pentru lumina proastă! Iluminarea proastă a unei scene nu are antidot.

In ceea ce priveşte dezavantajele, nici ele nu sunt puţine:

Zgomot de imagine şi aberaţii cromatice

Datorită faptului că se folosesc imagini multiple, dar mai ales din cauza cadrelor subexpuse, efectul secundar al HDR-ului este că adaugă zgomot de imagine. Când lucrăm cu un număr mare de expuneri, problema poate deveni destul de spinoasă, chiar şi când am fotografiat cu un ISO mic. Aberaţiile cromatice sunt şi ele amplificate adeseori, mai ales când am lucrat cu un obiectiv care produce aşa ceva.

Probleme cu subiectele în mişcare

Întrebarea care apare în mod inevitabil când vorbim despre cadre multiple este: “ce facem cu elementele care se mişcă între expuneri?”. Oamenii, maşinile, frunzele bătute de vânt, valurile apei şi norii de pe cer sunt doar câteva exemple de obiecte care nu vor sta nemişcate până termini tu de tras toate cadrele. Ele pot crea efecte de ghosting în imaginile noastre. Din fericire, exista o solutie si pentru ele.

Concluzia?

HDR este o unealtă extrem de utilă, care ar putea să-i intereseze pe mulţi fotografi. Merită cercetată şi încercată, chiar dacă reputaţia ei nu este una de aur. Însă nu trebuie uitat ca este numai o uneată. La fel ca un cuţit, care poate fi folosit pentru a sculpta un obiect de artă sau pentru a omorî un om, e important cine o foloseşte şi cum o mânuieşte. Putem da naştere unor imagini superbe, sau putem cădea uşor în grotesc şi caricatural.

Aşadar, deşi putem trece anumite graniţe, principiile fotografiei clasice se aplică în continuare.

Oricum ar fi, lumea HDR-ului este fascinantă şi vă recomand din toată inima să-i acordaţi atenţia cuvenită.

In incheiere va invit la workshop-ul de fotografie in HDR pe care am sa-l tin la sfarsitul acestei luni, in Bucuresti.

Mai multe detalii gasiti la http://www.fotografia-hdr.com

Sa presupunem ca ai fost la munte si ai fotografiat o cascada. O cascada absolut superba, care pur si simplu te coplesea prin maretia ei atunci cand erai langa ea. Dar cand te-ai intors acasa si te-ai uitat peste poze, ai avut neplacuta surpriza de a vedea ca frumusetea si maretia pe care le observai atunci nu apar si in fotografiile tale…

Fotografiile tale par sa fie mult mai “plate” decat in realitate, mult mai lipsite de viata, de vitalitate. Lipseste ceva din ele, pur si simplu…

Apoi, cand le arati prietenilor tai fotografiile de la munte, le vei spune: “Uite cascada asta…era superba! Era mare, galagioasa…ma rog trebuia sa fi fost acolo sa o vezi…”

“Trebuia sa fi fost acolo”

Asta-i cea mai mare problema cu o fotografie de la care avem pretentii. Daca simti nevoia sa-i spui cuiva “trebuia sa fi fost acolo”, inseamna ca fotografia ta nu si-a indeplinit scopul! Scopul ei este de a evoca ceea ce ai vazut tu – de a comunica celorlalti viziunea ta.

Spre exemplu, daca tu ai fotografiat o padure pe care o vedeai ca fiind “magica”, “feerica”, atunci fotografia finala ar trebui sa evoce aproape oricui o priveste atmosfera fermecata din ea –  fara sa fie nevoie de descrieri suplimentare si de povesti:

© 2009 K. C. Oberberg

Ceea ce “simti” in interiorul tau trebuie sa ajungi sa redai in imagine. Iar simpla lectura a imaginii – eventual alaturi titlul ei – ar trebui sa fie suficienta pentru omul care o priveste pentru ca el sa fie “teleportat” in realitatea ta.

In foarte multe culturi orientale (dar nu numai) se spune ca daca pictezi sau fotografiezi pe cineva ii furi sufletul. Intr-un fel, e adevarat. Daca faci un portret bun, o particica din “sufletul” persoanei ajunge sa fie evocat de imaginea ta. Diferenta de impact intre un portret fotografic “insufletit” si o poza banala e imensa.

Iar asta e valabil nu numai in cazul portretelor. Si peisajele, de exemplu, pot avea suflet. Atmosfera locala, grandoarea, miscarea, adancimea campului si sentimentele chiar pot fi surprinse cu ajutorul fotografiei! Uneori e nevoie de mai multe abordari si mai multe unghiuri, alteori de mici siretlicuri (expunere lunga pentru efect de motion blur, miscarea aparatului etc.); iar alteori ne putem ingadui sa folosim si un pic de Photoshop… ideea este sa facem tot ce ne sta in putere ca sa “furam sufletul” scenei pe care o fotografiem.

Doua exemple

Un amic a facut o serie de fotografii la un meci de baschet feminin. In fotografiile lui a reusit sa surprinda miscarea, dinamica meciului. Efectul de motion blur este, bineinteles, numai una dintre modalitatile prin care poate fi sugerata.

Una dintre fotografiile mele care simt ca exprima cu adevarat ceea ce am simtit este cea a castelului Marchizului de Sade:

Cine stie deja povestea celebrului marchiz, stie ca termenul de “sadism” vine de la el, si intreaga poveste asociata personalitatii lui. Atunci cand am ajuns in satul din sudul Frantei, am simtit o atmosfera usor bizara, lugubra. Norocul a facut sa nimeresc intr-o zi foarte innorata, fix inainte de o furtuna. Cerul arata ca inainte de apocalipsa. Procesarea cu HDR m-a ajutat sa adaug si mai mult la nota dramatica a peisajului. In felul asta, ceea ce vedeam inaintea ochilor si ceea ce simteam au putut fi exprimate in imaginea finala.

Astea-s doua exemple cat se poate de “basic”. Insa pentru exemple si mai elocvente, va sfatuiesc sa va uitati la imaginile celebre ale unor fotografi mari – oricare dintre ei va plac voua mai mult si mai mult – si sa le interpretati prin prisma asta.

Concluzie?

Desi nu are o utilitate 100% practica (nu e un ghid pas-cu-pas americanesc), articolul de azi te poate ajuta in doua sensuri. In primul rand, iti ofera un standard dupa care poti sa-ti evaluezi fotografiile pe care le ai in portofoliu. In al doilea rand, de acum stii la ce trebuie sa aspiri: cand te afli in fata unei scene, analizeaza-ti sentimentele si intreaba-te ce anume te face sa le simti. Dupa ce ai identificat ce e de fotografiat si cum, iti va fi mult mai usor sa faci o fotografie de exceptie.

Tocmai te-ai intors de la fotografiat. Ai un card de memorie plin cu fotografii. Te uiti prin ele si esti usor descumpanit. Cu greu iti vine sa alegi una sau doua pe care sa le arati si altora. Pur si simplu nu-ti plac. Nu esti deloc multumit, simti ca e ceva in neregula. Te uiti prin reviste si vezi ce fotografii fac marii artisti…apoi te uiti la ale tale si-ti dai seama cat de mic esti… E un sentiment groaznic.

“Cand o sa ajung si eu sa fac o fotografie ca asta?” te vei tot intreba luna de luna, cu exasperare. O experienta frustranta, pe care cred ca am trait-o cu totii. Ce e de facut?

In articolele de saptamana asta am compilat o lista cu sfaturi – unele de bun simt, altele pe care nu le auzi pe la toate colturile. Bineinteles, nu sunt un semizeu, un know-it-all, iar ceea ce scriu sunt numai pareri personale, si chestii acumulate din experienta mea personala – care e si ea limitata, in felul ei.

Sa incepem cu inceputul…

Sfatul 1: Exerseaza, exerseaza, exerseaza

Nu te opri niciodata din flux, practica-ti hobby-ul incontinuu. Da, chiar si cand devine enervant, chiar si cand ai impresia ca n-ai timp sau chef. Tine totusi minte ce-am mai zis in articolele anterioare despre cantitate vs. calitate.  Ideea nu e sa te transformi intr-un point-and-shooter care indreapta obiectivul inspre orice si apasa frenetic pe buton. Nu ajungi nicaieri asa…

Eu inteleg exersarea mai degraba in sensul de perseverenta, intr-un sens evolutiv, cumulativ. Fa poze, uita-te cu un ochi critic peste ele, vezi unde nu-ti plac, mai perfectioneaza-ti tehnica, mai compara-le intre ele…si nu te opri din facut fotografii, orice-ar fi ! La un moment dat, cand te vei uita inapoi, vei observa diferenta…si cat de mult ai crescut !

Sfatul 2 : Invata de la altii

Priveste si invata

Uita-te la cateva fotografii care-ti plac si incearca sa te prinzi cum au fost facute. Poti incepe cu Flickr Explore. Intra aici si apasa de cateva ori pe butonul “Reload!” din partea de jos a paginii pana dai peste cateva fotografii care iti plac. Ai mai putea sa te uiti si pe galeria de pe photo.net la sectiunea Top Rated, sau pe un site romanesc numit BadOrGood. Toate trei sunt niste surse extraordinare de inspiratie, iar “marfa” pe care o ofera fiecare dintre ele e oarecum diferita – vizitati si veti vedea ce zic.

O data ce ai localizat acele fotografii care te fac sa spui “o, ce n-as da sa fac si eu una ca asta…” ideea e in felul urmator: foloseste-ti imaginatia si pune-te in pielea fotografului care a facut-o, teleporteaza-te in locul in care a fost facuta imaginea. Gandeste-te ca esti acolo si ca o faci tu. Da-ti seama de la ce nivel a fost facuta (de la nivelul pamantului/de sus, care e perspectiva, unghiul?), cu ce fel de obiectiv (wide/normal/tele?), ce fel de lumina apare (naturala/blitz/altfel de lumina artificiala – sau o combinatie intre ele)…si asa mai departe.

Daca vrei sa afli detalii tehnice despre o poza, pe Photo.net si pe Badorgood le vei gasi afisate in casuta cu informatii – daca autorul a avut rabdare sa le scrie. Cat despre Flickr, aici e ceva mult mai frumos. La orice fotografie privesti, pe coloana din dreapta, undeva jos, ai un link numit “More properties”. Apasa-l si vei gasi o groaza de informatii extrem de utile. Cu un pic de munca de detectiv, poti afla niste lucruri foarte interesante.

Ma voi folosi de un exemplu propriu, de o fotografie facuta de mine acum cateva luni ca sa va explic ce vreau sa spun. Nu e nici pe departe ceva extraordinar, la care ar aspira cineva…dar e a mea, si mi-e simplu sa lucrez cu ea.

Iata imaginea si detaliile tehnice.

Ce aflam din ele? Pai aflam, de exemplu, ca poza a fost facuta intr-o dup-amiaza tarzie de toamna – mai precis, 25 Octombrie, la ora 5 jumate. Daca vrei sa faci un pic de munca de detectiv, poti corela informatia asta cu ora la care apune soarele pe 25 Octombrie si o sa vezi cat de aproape era apusul – asa se explica nuanta usor calda a luminii. Mai aflam si ca rotita Nikon D50-ului meu a fost trecuta pe Aperture Priority si diafragma pusa la f/3.5. Timpul de expunere a fost de 1/200. Bun, la o distanta focala de 28mm, aparatul poate fi tinut in mana, nici nu e nevoie de trepied – probabil am facut-o din mana. Setarea balansului de alb a fost pe “Cer noros”, cu toate ca era soare afara! Aha, deci asa se explica saturatia crescuta a culorilor? Da. Si ar mai fi o posibila explicatie – fotografia “bruta” a fost procesata pe calculator in Photoshop (la 4 jumate dimineata, conform datelor ). Vedeti cate informatii utile puteti obtine uitandu-va la EXIF? (caci asa se numeste tabelul de mai sus).

Cat despre despre unghiul din care a fost facuta…se vede ca nu e de la nivelul solului sau de prea sus. Cel mai probabil, stateam in picioare. Am facut-o din mers de fapt.

Gaseste-ti un mentor

Toti marii artisti au avut mentori. Si de multe ori i-au depasit. Sportivii de performanta au antrenori. Poti avea si tu pe cineva. Un fotograf pe care-l admiri cu adevarat, care “sa te traga dupa el” sau “sa te impinga de la spate”. Cineva care sa aiba rabdare sa-ti raspunda la intrebari, sa stea la povesti cu tine…dar mai ales cu care sa poti merge “in teren”, ca sa ai ocazia sa te uiti peste umarul lui si sa vezi ce naiba face.

Exista cluburi foto in majoritatea oraselor. Si forumuri pe internet, si comunitati, si grupuri de discutii. Daca esti sociabil, e foarte posibil sa reusesti sa “te lipesti” de cineva. Sunt multi oameni carora le face placere sa impartaseasca si altcuiva lucruri legate de pasiunea lor.

Daca ai pe cineva care a ajuns acolo unde ti-ai dori tu sa fii, e mult mai usor sa afli care-i drumul pe care trebuie sa-l parcurgi, decat daca te lupti sa-l parcurgi singur!

Cam atat pentru Episodul 1. Astept criticile si sugestiile voastre, si apoi mergem apoi mai departe, cu Episodul 2.

Pentru ca de curand m-am hotarat sa-mi investesc timpul in studierea tehnicilor pentru creerea de imagini panoramice – si pentru ca incepand de saptamana trecuta sunt fericitul posesor al unui nou cap de trepied pentru panorame, m-am gandit sa scriu o serie de tutoriale pe tema asta, din toata informatia si experienta pe care am acumulat-o in ultimul an.

Sa incepem cu inceputul…

De ce ai nevoie?

• Un aparat foto – fie el SLR sau “sapuniera”, pe film sau digital – depinde de ce pretentii ai
• Un obiectiv grandangular (de preferinta)
• Un trepied – de preferinta unul solid si stabil, nu o ieftineala de plastic chinezesc cu aluminiu
• (optional, dar de mare ajutor) Un cap de trepied special pentru panoramice – daca ai banisori, un Manfrotto 303SPH, daca nu ceva mai low budget (ex: Panosaurus) sau chiar unul fabricat de tine insuti
• (optionala, dar de mare ajutor) O telecomanda. In caz ca nu ai, poti folosi functia de declansare automata (remote shutter release).
• (optionala, dar foaarte folositoare daca faci 180º-uri) O nivela, adica acea unealta cu o bula de aer si neste lichid, care te ajuta sa iti pui aparatul paralel cu orizontul. Dati click aici sa vedeti despre ce vorbesc. Era sa-mi pice mandibula cand am vazut cat costa (eu am dat pe a mea doar un dolar jumate!)
• Software – un program bun cu care sa-ti “lipesti” fotorgrafiile-sursa si sa alcatuiesti imaginea panoramica

Cu astea fiind spuse, sa intram in detaliile celor insiruite mai sus. De aparat nu e nevoie sa vorbim, ci mai degraba despre…

Un obiectiv grandangular = mai putine batai de cap

Este preferabil sa ai un obiectiv grandangular (wide-angle), cu focala mai mica de 20mm, daca nu cumva si mai putin de atat! Daca ai un fisheye de 8mm e perfect. De ce? Pentru ca un obiectiv grand-angular poate cuprinde o bucata foarte mare dintr-o scena (citeste asta sau asta daca nu intelegi ce zic) si prin urmare, e nevoie sa faci mult mai putine fotografii. Asadar economisesti timp si bataie de cap daca ai o scula buna. Website-ul asta e o mina de aur pentru cine vrea sa ia in serios fotografia panoramica.

• Conform datelor de acolo, daca ai un Sigma 8mm f/4 EX DG Circular Fisheye e suficient sa tragi o fotografie in jos (Nadir), 3 imagini la fiecare 120º pe linia orizontului si una in sus (Zenit). 3+2 = 5 imagini si ai terminat ! In fine, numarul recomandat de imagini e 7 (daca vrei sa fii foarte precaut), dar oricum…doar 7 imagini ?! Dupa cateva minute poti sa-ti strangi trepiedul si sa mergi mai departe.
• Pe de alta parte, daca ai un Nikon 20mm si un aparat digital cu crop-factor de 1.5x, atunci va trebui sa faci asa : tragi o poza in jos, 10 imagini (una la fiecare 36º) cu aparatul indreptat cu -45º in jos, apoi inca o serie de 10 (una la fiecare 36º) pe linia orizontului si inca o serie de 10 in sus, la +45º iar in final una de Zenit. Tragem linie pe dedesubt, calculam : 32 de fotografii ! WOW! Fata de numai 5 ?! Da. Asta e diferenta intre un obiectiv cu focala scurta si unul cu focala doar un pic mai lunga.

Sursa: Panoramic Photography Lens Database

Concluzie?

Cu cat e mai mica distanta focala a obiectivului tau, cu atat mai bine pentru tine, timpul tau si nervii tai. Foloseste un fisheye daca ai de unde, daca nu, incearca sa fii macar pe undeva pe la 18 sau 20mm.